Sărbătorim intrarea Lui Isus în Ierusalim ca mântuitor. În unele traduceri, pasajul care prezintă asta are subtitlul: Intrarea triumfală în Ierusalim. Dar nu a fost nimic triumfal. Comparativ cu intrarea lui David după ce i-a învins pe filisteni, intrarea lui Isus a fost umilă, pe mânzul unei măgărițe nu pe un cal viguros, fără alai, El intră în cetate și nu va mai ieși din ea până nu își va face lucrarea de mântuire a poporului și a întregii lumi prin jertfa Sa. Dar conform Scripturii știm că El va reveni triumfal pe norii cerului, însă de data asta nu ca izbăvitor și mântuitor, ci ca judecător. Însă tot Scriptura este cea care creionează imaginea de judecător a lui Hristos, iar această imagine, vom descoperi împreună că nu este una care să ne insufle groaza și frica ci  una care aduce cu totul altceva.

În caracterul lui Dumnezeu există două atribute care ni se pot părea contradictorii: dragostea și dreptatea. Le percepem ca fiind contradictorii pentru că înțelegem dragostea ca presupunând iertare, iar dreptatea presupunând judecată. Aș vrea în continuare, pe baza textelor scripturale, să descoperim împreună modul în care dragostea și dreptatea lui Dumnezeu se întrepătrund.

În Vechiul Testament, cărțile profetice ocupă un loc important pentru că ele sunt scrisorile lui Dumnezeu către poporul Israel, prin glasul prorocului, Dumnezeu strigă la popor în speranța că se vor trezi din decăderea spirituală. Dacă ne îndreptăm atenția spre cartea Isaia, vom descoperi inima plină de durere a lui Dumnezeu care vorbește mai apăsat de data asta unui popor care nu vrea să asculte. Întreaga carte este o carte de judecată, dar dacă privim suficient de atent vom observa un detaliu crucial. Judecata nu este o judecată pentru condamnare ci o judecată pentru izbăvire și reabilitare. Citind capitolele vom observa că se conturează un tipar în întreaga carte: la un moment dat Dumnezeu prin glasul prorocului își varsă mânia asupra poporului, iar apoi aceasta se domolește pentru că se revarsă dragostea Lui, și în această revărsare de dragoste, îl vedem pe Dumnezeu atât de bucuros că le vestește izbăvirea încât de multe ori este o bucurie crescândă, EL le vestește o izbăvire imediată iar apoi cade cumva într-o izbăvire escatologică, mergând înspre ei spunându-le că-i va scăpa din mâna asupritorilor (Asiria) dar are pregătit pentru ei o izbăvire mult mai mare prin Cel ce se va întrupa pe pământul muritorilor. Domnul mi-a vorbit iarăşi şi mi-a zis: "Pentru că poporul acesta a dispreţuit apele din Siloe, care curg lin, şi s-a bucurat de Reţin şi de fiul lui Remalia, iată, Domnul va trimite împotriva lor apele puternice şi mari ale Râului (Eufrat), adică pe împăratul Asiriei cu toată puterea lui; pretutindeni el va ieşi din albia lui şi se va vărsa peste malurile lui; va pătrunde în Iuda, va da peste maluri, va năvăli şi va ajunge până la gât. Iar aripile întinse ale oştii lui vor umple întinderea ţării tale, Emanuele!" (Isaia 8:5-8) Aici Dumnezeu îi acuză că au disprețuit sfaturile și învățăturile Sale fugind la adăpost străin, din această cauză va veni mânia Lui asupra lor prin împăratul Asiriei. Dar Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriş, cum se înveseleşte la împărţirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian. Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc. Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii." El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci; iată ce va face râvna Domnului oştirilor. (Isaia 9:1-7)

Acest tipar se păstrează în întreaga carte fiind una din cauzele pentru care sunt atât de multe profeții mesianice în cartea Isaia: în cap. 7,9, 11,42, 50,53.

În capitolul 39 găsim mânia lui Dumnezeu aprinsă asupra lui Ezechia pentru că a arătat babilonienilor toate bogățiile și armele din casa lui: «Iată, vor veni vremurile când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta și tot ce au strâns părinții tăi până în ziua de azi: nimic nu va rămâne», zice Domnul. (Isaia 39:6) pentru ca apoi în capitolele 40 și 41 să se manifeste dragostea protectoare a lui Dumnezeu: „Mângâiați, mângâiați poporul Meu!”, zice Dumnezeul vostru. „Vorbiți bine Ierusalimului și strigați-i că robia lui s-a sfârșit, că nelegiuirea lui este ispășită, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui!” (Isaia 40:1-2) iar apoi în capitolul 42 le vestește o altfel de izbăvire prin Robul Său:  Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El le va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Și va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va așeza dreptatea pe pământ; și ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui.” (Isaia 42:1-4)

Un alt șablon prezent în profeție este cel al mântuirii, pentru că Domnul în dragostea Sa nu se mulțumește doar cu o izbăvire fizică a poporului ci le vestește mântuirea, care reprezintă un nivel superior al izbăvirii: Dar Israel va fi mântuit de Domnul, cu o mântuire veșnică. Voi nu veți fi nici rușinati, nici înfruntați, în veci." (Isa. 45:17)

În acest mod se împletește dragostea lui Dumnezeu cu dreptatea Sa în cărțile profetice.

Credința noastră este într-un Dumnezeu neschimbător. Dacă El este neschimbător, înseamnă că trebuie să găsim și în Noul Testament acest tip de judecată, judecata spre izbăvire. Oare o găsim? Este acolo?

Mergând așadar în Noul Testament, înspre cel care aduce mântuirea, la un moment dat, Isus, într-o confruntare cu cărturarii și fariseii face o afirmație cu trimitere directă la divinitatea Lui: Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu. (Ioan 8:38) sau mai concret spus, ceea ce am văzut că face Tatăl, aceleași lucruri le fac și Eu.

Problema cu astfel de afirmații de o asemenea importanță, este că ele trebuie și verificate, rolul cărturarilor și al fariseilor, oricât de mult i-am blama noi, era tocmai acela de a verifica pretențiile celor care se ridicau și puteau duce poporul în rătăcire, pentru că au fost mulți înainte de Isus, care asta au făcut. Isus și-a demonstrat divinitatea în multe moduri în fața învățaților din vremea aceea, din păcate ei nu au crezut. Dar lăsându-i pe ei de o parte, și aducând lucrurile în dreptul nostru, noi ca și biserică putem afirma că cel în care ne încredem, cel care este capul bisericii are origine divină? Dacă da, care sunt argumentele noastre? Există vre-o dovadă că Isus se raportează la biserică la fel cum se raporta Dumnezeu Tatăl la popor? Cărtile profetice sunt vorbiri directe ale lui Dumnezeu (întradevăr prin intermediul prorocului) către popor. Avem în Noul Testament o carte în care Isus, în calitate de răscumpărător al Bisericii să-i vorbească în mod direct? Evangheliile sunt scrieri ale ucenicilor menite să demonstreze pentru cei din vremea lor și pentru noi, divinitatea lui Isus prin exemplificarea cu minuni, învățături și prezentarea jertfirii. Epistolele sunt în marea majoritate, scrieri corective și de întărire ale ucenicilor pentru bisericile proaspăt formate. Singura scriere în care Isus se adresează direct bisericii este cartea Apocalipsa. Aici avem o scrisoare trimisă de Isus prin Ioan care a avut parte de o descoperire extraordinară. Ea este adresată celor șapte biserici din Asia Mică (partea vestică a Turciei de azi), deși în vremea respectivă erau mai multe biserici, în Grecia și în Roma, scrisoarea este destinată acestor biserici ele reprezentând prototipul categoriilor de biserici. Dacă ne uităm la fiecare scrisoare adresată bisericilor, ea are aceeași structură:

1. Hristos se prezintă

2. Face o radiografie a bisericii

3. Identifica problema

4. Oferă o soluție

5. Așteaptă biruința

Haideți să luăm scrisoarea adresată Bisericii din Efes de exemplu:

Către Biserica din Efes

Hristos se prezintă: v1. Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: «Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă și Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur:

Face o radiografie a bisericii: v2-3 ‘Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta și că nu-i poți suferi pe cei răi, că i-ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n-ai obosit.

Identifică problema: v4 Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.

Oferă soluția: v5-6 Adu-ți dar aminte de unde ai căzut, pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi! Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești. Ai însă lucrul acesta bun: că urăști faptele nicolaiților, pe care și Eu le urăsc.’»

Așteaptă biruința: V7 Cine are urechi să asculte ce le zice bisericilor Duhul: «Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu. »

O astfel de structură ridică o întrebare: este normal ca Dumnezeu să aibă așteptări de la noi? Dacă ne uităm în Scriptură, vedem că El are așteptări încă din zorii creației și i le-a prezentat lui Adam: Domnul Dumnezeu l-a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului ca s-o lucreze și s-o păzească. (Gen. 2:15) le-a avut și față de cei din vremea lui Isaia ca să se îndrepte, le are față de biserică ca să biruiască. Când sunt legitime așteptările? Doar în momentul în care pui la dispoziție și resursele pentru împlinirea acestor așteptări. Trăim într-o țară în care avem posibilitatea să ne cumpărăm mașini pentru a ne deplasa, dar statul are așteptări de la noi ca să circulăm regulamentar în anumite condiții. Ne-au fost făcute drumuri, sunt trasate marcaje, sunt puse indicatoare, sunt reglementate regulile de circulație, iar statul are așteptări de la noi ca să circulăm regulamentar. Ne supunem acestor reguli pentru că fără ele, fiecare ar merge cu masina pe unde îi trece prin minte și cum îi convine lui. Ni se pare firesc să împlinim așteptările de a circula regulamentar, având pretenție și de la alții să circule la fel pentru că ne sunt puse la dispoziție resursele să putem face asta. La fel este și cu așteptările lui Hristos, este normal să le aibă atâta timp cât ne pune la dispoziție resursele pentru a putea să le împlinim. Este așadar normal ca El să ceară bisericii să biruiască? Care sunt resursele care ni le pune la dispoziție pentru a putea birui? Când Biserica a luat ființă, Hristos îi dă ceva care o va ajuta să fie biruitoare peste ani și peste secole: (Fapt 1:8) Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.” Această putere nu este una care ridică biserica prin forță (deși din păcate au existat perioade în istoria umanității când puterea bisericii a fost considerată ca fiind forța sabiei) ci prin convingerea oamenilor cu privire la păcătoșenia lor, de asemenea înțelegerea și acceptarea singurei soluții de mântuire – jertfa lui Hristos. Puterea aceasta promisă și trimisă bisericii este cea care a făcut-o să stea în picioare de două milenii, deci este normal ca Isus să aibă pretenția de la biserică de a fi biruitoare.

Dar pentru fiecare membru al bisericii, cum se manifestă puterea Duhului? El este cel care te călăuzește, vorbindu-ți în mod direct te îndeamnă să faci anumite lucruri: du-te ajută acolo, du-te spune o vorbă acolo, însă de multe ori nu luăm seama, stăm pe telefon și dăm scroll în loc să ne lăsăm purtați de Duhul unde voiește El: Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3:8). Partea cu adevărat minunată este că în astfel de momente, Dumnezeu în loc să ne pedepsească pentru neascultare, are aceeași atitudine față de noi care o avea și față de poporul din vremea lui Isaia: trimite mustrarea Lui peste noi (tot prin Duhul) și așteaptă căință ca apoi să dea izbăvire. Doar așa putem avea biruință prin Duhul. Până la revenirea Domnului asta va fi viața noastră de credintă: o cădere, două-trei biruințe, o cădere, două-trei biruințe.

De asemenea, Duhul Sfânt este cel care pecetluiește Biserica (Efes 1:13) Și voi, după ce ați auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), ați crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, iar același lucru este valabil și pentru biserica zilelor noastre: Duhul Sfânt este cel care împuternicește biserica și cel care o pecetluiește. Pecetluirea reprezintă semnul că Biserica aparține lui Dumnezeu și din această cauză nimeni și nimic nu o va putea doborâ. Pecetluirea apare de asemenea și în cartea Apocalipsa, Dumnezeu pecetluiește pe cei 144.000 din semințiile lui Israel, și își adună biserica ce a fost deja pecetluită: Și am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui și care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul și marea, zicând: „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Și am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiți: o sută patruzeci și patru de mii din toate semințiile fiilor lui Israel. Din seminția lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiți; din seminția lui Ruben, douăsprezece mii; din seminția lui Gad, douăsprezece mii; din seminția lui Așer, douăsprezece mii; din seminția lui Neftali, douăsprezece mii; din seminția lui Manase, douăsprezece mii; din seminția lui Simeon, douăsprezece mii; din seminția lui Levi, douăsprezece mii; din seminția lui Isahar, douăsprezece mii; din seminția lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminția lui Iosif, douăsprezece mii; din seminția lui Beniamin, douăsprezece mii au fost pecetluiți. După aceea m-am uitat, și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, cu oameni din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stăteau în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; și strigau cu glas tare și ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!” (Apocalipsa 7:3-10)

O altă resursă pusă la dispoziție este rugăciunea, care poate îmbrăca mai multe forme: rugăciunea din cămăruța ta, rugăciunea în cadrul bisericii, cântarea ca formă de rugăciune.

O a treia resursă este părtășia în cardul bisericii, ca instrument de susținere reciprocă în umblarea pe calea credinței.

Oricât de mult am nega, se poate vedea că Dumnezeu are și o formă de judecată spre nimicire, ea este adresată în cartea Isaia celorlalte neamuri din jurul Israelului care și-au pus în minte nimicirea lui Israel și nu au înțeles că de fapt sunt o unealtă în mâna lui Dumnezeu, o unealtă prin care El își pedepsește poporul, și ei nu s-au ridicat prin propria lor putere și iscusință. Datorită aroganței lor, Dumnezeu îi judecă vestindu-le nimicirea, care a și venit. Azi nu mai putem vorbi despre Imperiul Egiptean, Asirian, Babilonian decât la timpul trecut, ele nu mai există pentru că Dumnezeu le-a judecat. Iar în Apocalipsa, judecata spre nimicire este adresată fiarei și celor care poartă semnul fiarei, care vor avea parte de moartea a doua.

Ca și concluzie, există așadar două tipuri de judecată: una spre izbăvire și una spre nimicire, ambele se adresează oamenilor, dar ele diferă în funcție de modul în care se raportează fiecare categorie de oameni la Dumnezeu. Însă Hristos va avea pentru Biserică totdeauna o judecată pentru izbăvire.